joi, noiembrie 01, 2012

Blog Tango

Lancezesc eu ce lancezesc, insa din cand in cand mai apare cate o chestie care ma aduce la realitate si ma indeamna sa scriu. Intre altele, dupa ce am pierdut (ori mai degraba am castigat) o juma' de zi pe net, mi-am descoperit un "blog pereche" si pe deasupra apartinand unei persoane cu care, chiar daca am stat de vorba circa jumatate de ora, acum mai bine de 10 ani, impartasesc o gramada de lucruri si chiar amintiri comune.
Ironia sortii face sa-i fi descoperit "condeiul" in revista marinarilor, nu pe net, cu un articol al carui subiect este bunul nostru prieten comun, Lucica si care, stiindu-mi apetitul pentru scris, dar si pentru lectura, mi l-a pus pe masa, la o terasa in Mamaia unde aterizasem sa urmarim circoteca "braziliana" a leguminoasei din fruntea Primariei din Constanta. Asa ca in timp ce unii urmareau defilarea carelor "alegorice" (care o fi fost alegoria, tot n-am inteles, desi cunosc bine sensul notiunii de alegorie,... parca o vad si acum pe doamna Oanta) eu si cu "subiectu" comentam articolul cu pricina. Citeam si aveam impresia ca articolul ala era scris de mine, ori, ma rog, de si pentru sufletul meu. Mi se mai intamplase o singura data, pe vremea cand citeam cu sufletul la gura articolele lui nea Vanea din Gazeta Sporturilor.
Mai deunazi, cand i-am descoperit si blogul, lecturand o buna parte dintre posturi, am avut aceeasi senzatie. Cum inca stau departe de "prietenul" Alzheimer, macar in ceea ce priveste memoria pe termen lung, ca daca ma-ntrebati unde am pus cheile de la masina acum o ora, n-as sti sa raspund, am inceput sa dau timpul inapoi si, tot rotind la cheita timpului, uite-asa l-am dat cu mai bine de 35 de ani, pe vremea cand si eu, si el purtam cu mandrie snurul rosu, de comandant de grupa, al detasamentelor de pionieri din Scoala 25. Eu in clasa a IV-a B, el a III-a A. Imi parea un tip arogant atunci, asta poate si pentru faptul ca si eu sunt o fire colerica si nu prea stiam ce e aia toleranta. O data, daca imi aduc bine aminte, era sa ne luam la bataie, la fotbal, insa si atunci aveam un prieten comun, care de altfel ne-a si calmat pe amandoi, Octavian Mitrea. Am ramas surprins in momentele astea in care scriu, cat de usor mi-am amintit de numele acestui amic, de care nu mai stiu absolut nimic de mai bine de 30 de ani. Octavian, ca si Lucica erau/sunt doua persoane numai bune de pus la rana, niste oameni cu totul si cu totul deosebiti.
Anii au trecut, iar drumurile noastre s-au mai intersectat prin 2000, pe vremea in care eu, un directoras de sucursala constanteana am intrat la directorul general al APC sa prezint o oferta. M-a recunoscut imediat, chiar daca poate nu-mi retinuse numele. Dupa o juma' de ora de discutii, realizasem ca imaginea aceea de copil rasfatat si arogant pe care mi-o lasase in timpul scolii era una falsa, ca tocmai statusem de vorba cu un tip dintr-o bucata, cu unul care, ca si mine, doreste sa schimbe lumea. Si nu, nu sunt vorbe mari si nici vorbe goale. Si cu siguranta nu sunt "vorbe grele" :). De altfel, asta e si motivul pentru care acum se lupta sa demonstreze o axioma. Si cu ce sacrificii...

Asta e pretul cu care platim indolenta societatii in care traim, o societate mioritica la propriu, nu la figurat, o societate in care ciobanii sunt la putere si in care oile se duc "constiincioase" la vot, iar BERBECII care incearca sa duca turma la adapost sunt sacrificati pe motiv de nesupunere, ca asa-i place romanului, sa fie Kurban-Bairam in fiecare zi, sa manance si sa bea, pentru ca asta e singurul lux pe care stomacul si creierul lui si-l pot permite. Iar la desert, manele.

P.S. Dupa cum ati remarcat nu am dat numele persoanei in cauza, daca vreti sa aflati mai multe e bine sa verificati direct de la sursa, nu din telenovele ieftine vandute prin canale media ori pe net.